Fostul Seminar Romano-Catolic

Astăzi, mii de studenți la Medicină îi trec pragul, locuiesc aici sau pur și simplu trec zilnic prin fața clădirii de pe strada Regimentul 13 Călărași. O cunoaștem drept Căminele 1–2 ale Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”.

În urmă cu mai bine de un secol însă, această clădire avea o cu totul altă destinație. În spatele zidurilor sale se pregăteau viitorii preoți ai uneia dintre cele mai întinse dieceze catolice din această parte a Europei, iar interiorul ascundea vitralii, picturi și decorații realizate de artiști importanți ai epocii. Povestea începe cu mult înaintea clădirii pe care o vedem astăzi.

Un seminar înființat în 1806. La 17 noiembrie 1806, în timpul episcopului László Kőszeghy, la Timișoara își deschidea porțile Seminarul Romano-Catolic al Diecezei de Cenad. Prima sa casă nu se afla aici, ci în Cetate, în fostele clădiri ale iezuiților din zona Pieței Sfântul Gheorghe.

Timp de mai bine de un secol, generații de tineri au studiat acolo teologia și s-au pregătit pentru preoție. Dar Timișoara începutului de secol XX se transforma rapid. Vechile fortificații dispăreau, orașul se extindea, iar vechiul seminar devenise prea mic și nu mai corespundea cerințelor vremii.

Era nevoie de o clădire nouă. În 1911, episcop al Diecezei de Cenad devenea Gyula Glattfelder. Dieceza pe care o conducea era uriașă, cu sute de parohii și peste o mie de filii, iar pregătirea viitorilor preoți devenise una dintre preocupările sale importante. Glattfelder a decis construirea unui seminar nou, modern și reprezentativ.

Pentru proiect a ales un arhitect cu o legătură aparte cu orașul: Ernő Foerk, născut chiar la Timișoara în 1868 și devenit ulterior unul dintre arhitecții importanți ai epocii.

Între 1913 și 1914, noul seminar a început să prindă contur pe un teren aflat dincolo de vechea Cetate. Priveliștea era complet diferită de cea de astăzi. În jur nu exista aglomerația de clădiri pe care o cunoaștem acum. Seminarul se ridica monumental deasupra unui teritoriu încă puțin construit, care se deschidea până spre Bega.

La 5 noiembrie 1914, de sărbătoarea Sfântului Emeric, noul Seminar Romano-Catolic a fost binecuvântat solemn. Momentul venea într-o perioadă dramatică. Primul Război Mondial începuse deja de câteva luni, iar Europa intra într-o epocă ce avea să schimbe pentru totdeauna lumea în care fusese proiectată această clădire.

Dincolo de dimensiunile sale, seminarul impresiona prin ceea ce ascundea în interior. Nu fusese gândit doar ca o clădire cu dormitoare și săli de studiu. Foerk concepuse un adevărat ansamblu arhitectural și artistic. Iar una dintre cele mai frumoase încăperi era capela.

O comoară ascunsă în interior. Pentru decorarea Seminarului au fost implicați artiști importanți ai coloniei artistice de la Gödöllő, una dintre mișcările reprezentative ale artei Secession din spațiul maghiar. Printre ei se numărau Aladár Körösfői-Kriesch și Sándor Nagy.

Pentru capelă, Sándor Nagy a conceput un impresionant ciclu de vitralii inspirat din Cele Opt Fericiri din Predica de pe Munte. Pe ele apăreau figuri precum Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Francisc de Sales, Sfântul Francisc Xavier, Sfântul Petru, Sfântul Ștefan al Ungariei sau Sfântul Gerard de Cenad.

Proiectele au fost transformate în vitralii de atelierul celebrului Miksa Róth, unul dintre cei mai importanți artiști vitraliști ai epocii austro-ungare. Dar capela nu era singurul spațiu spectaculos.

Seminarul avea și o sală festivă, decorată la rândul ei cu lucrări artistice, iar publicațiile de specialitate ale vremii prezentau deja, în 1916, creațiile realizate pentru interiorul clădirii timișorene. Cu alte cuvinte, ceea ce astăzi vedem ca un cămin studențesc a fost, în urmă cu peste 110 ani, unul dintre proiectele arhitecturale și artistice importante ale Timișoarei.

O lume care dispare după 1918. După Primul Război Mondial, harta Europei s-a schimbat. Banatul a fost împărțit între mai multe state, iar vechea Dieceză de Cenad s-a trezit și ea despărțită de noile frontiere.

Episcopul Gyula Glattfelder a rămas o perioadă la Timișoara, însă relația sa cu noile autorități române a devenit tensionată. Au apărut inclusiv acuzații potrivit cărora în Seminar s-ar fi desfășurat o educație cu caracter naționalist maghiar și antiromânesc. În 1923, Glattfelder a fost obligat să părăsească România.

Seminarul avea însă să supraviețuiască acestei perioade, activitatea teologică fiind reluată în anii următori. Adevărata ruptură avea să vină după cel de-Al Doilea Război Mondial.

În 1947, clădirea este confiscată. Odată cu instaurarea regimului comunist, instituțiile religioase au intrat într-o perioadă extrem de dificilă. În 1947, clădirea Seminarului Romano-Catolic din Timișoara a fost confiscată.

Ultimul rector al instituției a fost Béla Boros, care a încercat să mențină învățământul teologic în viață chiar și după pierderea clădirii. Seminarul a mai rezistat pentru scurt timp. În 1949, activitatea sa a fost suprimată definitiv. Dar înainte de pierderea clădirii s-a petrecut un episod extraordinar.

Vitraliile au fost salvate în secret. Când a devenit evident că Seminarul urma să fie pierdut, o parte dintre valoroasele vitralii ale capelei au fost demontate. Nu au fost distruse. Au fost duse în Catedrala Romano-Catolică din Piața Unirii și ascunse în zona tribunei. Acolo au rămas.

Anii au trecut, regimul comunist a transformat clădirile și instituțiile orașului, iar existența lor a fost aproape uitată. În fosta capelă a Seminarului, lucrurile s-au schimbat radical. O mare parte a decorațiilor originale a dispărut, picturile au fost acoperite, iar spațiile au primit alte funcțiuni. Dar vitraliile ascunse supraviețuiseră.

Comoara reapare după aproape jumătate de secol. În 1995, la aproximativ jumătate de secol după ce fuseseră ascunse, în Catedrala Romano-Catolică din Piața Unirii au fost descoperite opt vitralii figurative provenite din vechea capelă a Seminarului. Erau lucrările create pentru clădirea lui Ernő Foerk la începutul secolului XX.

Astăzi, vitraliile se păstrează în Palatul Episcopal Romano-Catolic din Piața Unirii. Așa se face că o parte dintre cele mai valoroase elemente ale fostului Seminar se află acum la câteva sute de metri de locul pentru care au fost create.

De la seminariști la studenții la Medicină. După confiscare și desființarea instituției teologice, clădirea și-a pierdut funcțiunea pentru care fusese proiectată. În timp, edificiul a intrat în circuitul instituției medicale universitare timișorene și a devenit ceea ce generațiile recente cunosc drept Căminele 1–2 ale Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara.

Destinația s-a schimbat, camerele și spațiile interioare s-au transformat, iar orașul a crescut în jurul său. Clădirea a rămas însă pe loc. De mai bine de 110 ani privește aceeași parte a Timișoarei, chiar dacă aproape nimic din jur nu mai seamănă cu orașul în care a fost ridicată.

Astăzi, când trecem pe strada Regimentul 13 Călărași și privim Căminele 1–2 UMF, vedem mult mai mult decât o clădire destinată studenților. Vedem fostul Seminar Romano-Catolic al Timișoarei, opera arhitectului timișorean Ernő Foerk, inaugurată în 1914, o clădire care a avut propria capelă, o sală festivă și vitralii realizate de unii dintre artiștii importanți ai epocii.

Iar poate cea mai frumoasă parte a poveștii este că, după războaie, schimbări de granițe, confiscare și comunism, opt dintre vitraliile create pentru această clădire au supraviețuit. Au stat ascunse aproape jumătate de secol. Și încă există.

O mică parte din Seminarul de odinioară a reușit astfel să ajungă până la noi.