Institutul de Igienă „Dr. Victor Babeș”

Pe Bulevardul Victor Babeș, la numărul 16, se ridică una dintre clădirile interbelice care marchează o schimbare importantă în arhitectura Timișoarei. Nu are exuberanța palatelor Secession construite înainte de Primul Război Mondial și nici decorațiile inspirate de arhitectura vieneză pe care le întâlnim atât de des în oraș.

Povestea ei aparține unei alte epoci.

Este povestea Institutului de Igienă „Dr. Victor Babeș”, un edificiu început în 1929, într-o perioadă în care Timișoara își construia noile instituții medicale și încerca să răspundă unor probleme de sănătate publică pe care astăzi cu greu ni le mai putem imagina.

Totul începuse însă cu aproape un deceniu mai devreme.

În 1920, la Timișoara era înființat Laboratorul de Igienă. Aici se făceau analize bacteriologice și chimice, se verifica apa, erau analizate produse alimentare și erau urmărite problemele sanitare ale orașului.

În documentele din 1924 apare deja numele medicului Ion Teleguț, director al Institutului de Igienă din Timișoara și șef al Laboratorului de Igienă. El avea să fie unul dintre oamenii importanți ai dezvoltării serviciilor sanitare timișorene din acei ani.

Una dintre problemele serioase ale perioadei era turbarea. Mușcăturile provocate de animale reprezentau un pericol real, iar tratamentul antirabic trebuia administrat rapid. În 1926 se discuta deja asocierea unui Institut Antirabic Pasteur cu Laboratorul de Stat din Timișoara.

Din această nevoie avea să se nască proiectul unei clădiri noi. În 1929 începe construirea unui edificiu care urma să găzduiască Institutul Antirabic „Dr. Victor Babeș”.

Clădirea a fost proiectată de Adrian Suciu și Victor Vlad, doi dintre promotorii arhitecturii neoromânești în Timișoara interbelică.

Și tocmai arhitectura ne spune că orașul intrase într-o etapă nouă. Dacă palatele ridicate în jurul anului 1900 priveau către Viena și Budapesta, noul institut aducea pe străzile Timișoarei elementele stilului neoromânesc, cu puternice influențe neobrâncovenești: arcade, coloane, ferestre atent ritmate și motive inspirate din arhitectura tradițională românească.

Construcția avea însă să dureze. În 1934, la cinci ani de la începerea lucrărilor, edificiul era încă neterminat. Documentele Primăriei păstrează o imagine foarte interesantă asupra dimensiunii proiectului. Până atunci fuseseră cheltuiți aproximativ 7 milioane de lei, bani proveniți din contribuții și subvenții strânse de Comitetul de inițiativă de la mai multe județe și municipii ale regiunii.

Pentru terminarea construcției mai era nevoie de aproximativ un milion de lei, fără a socoti instalațiile necesare funcționării institutului. Dar în acel moment apare o întorsătură neașteptată.

Autoritățile locale ajung la concluzia că edificiul construit pentru Institutul Antirabic era… prea mare. Timișoara avea alte nevoi medicale urgente, iar una dintre cele mai importante era îngrijirea mamelor și a copiilor.

Astfel, în 1934, se propune ca imobilul aflat în construcție să nu mai devină Institut Antirabic, ci Institut Obstetric.

Discuțiile au fost serioase. Consilierul Leonte Munteanu s-a opus schimbării destinației și a susținut păstrarea funcției antirabice. Exista chiar și o propunere ca o parte din clădire să fie folosită de Laboratorul Zootehnic, Ministerul Agriculturii fiind dispus să contribuie financiar la terminarea construcției.

În cele din urmă, Comisia Interimară a hotărât ca municipalitatea să preia edificiul și să îl destineze Institutului Obstetric, cu condiția obținerii acordului administrațiilor care contribuiseră financiar la proiect.

Pentru o perioadă, viitorul clădirii a stat astfel sub semnul întrebării.

Institut antirabic? Institut obstetric? Laborator? Istoria avea să aleagă, în cele din urmă, un alt drum.

Edificiul este datat oficial 1929–1937, iar după cel de-Al Doilea Război Mondial începe etapa care îi va defini identitatea pentru următoarele decenii.

În 1946, la Timișoara este înființat Institutul de Igienă, iar în 1947, profesorul doctor Petru Râmneanțu organizează Catedra de Igienă și devine primul director al Institutului de Igienă și Sănătate Publică „Dr. Victor Babeș”.

Clădirea începea, în sfârșit, să capete rolul sub care avea să rămână cunoscută generațiilor de timișoreni.

Aici nu se vorbea despre „igienă” în sensul simplu pe care îl folosim astăzi. Era vorba despre medicină preventivă și sănătate publică: calitatea apei și a alimentelor, condițiile de muncă, sănătatea copiilor, mediul în care trăiau oamenii, bolile profesionale și prevenirea îmbolnăvirilor.

În 1948, odată cu reforma învățământului, la Timișoara apare chiar o Facultate de Igienă.

Aici erau studiate igiena generală și comunală, igiena alimentației, igiena școlară, igiena muncii, demografia și geografia medicală.

Tot în această perioadă se dezvoltă la Timișoara și Igiena Muncii, disciplină întemeiată în 1948 de profesorul Gheorghe Cădariu. Institutul a găzduit activitatea acesteia, pentru o vreme existând aici chiar și o secție cu paturi destinată domeniului medicinei muncii.

Generații de medici, cercetători și studenți aveau să treacă astfel prin sălile și laboratoarele clădirii de pe Bulevardul Victor Babeș.

În 1970 urmează o nouă reorganizare, odată cu apariția Centrului de Cercetări Medicale Timișoara. Câțiva ani mai târziu, în documentele internaționale din 1974–1975, centrul apare la aceeași adresă, Bulevardul Victor Babeș nr. 16, iar biblioteca sa număra atunci 14.724 de volume.

Aproape un secol a trecut de când primele ziduri ale edificiului au început să se ridice.

Destinațiile s-au schimbat, instituțiile au fost reorganizate, medicina a evoluat enorm, iar orașul din jurul său s-a transformat. Clădirea însă și-a păstrat, într-un mod aproape simbolic, legătura cu scopul pentru care întreaga poveste începuse: protejarea sănătății oamenilor.

Astăzi, la aceeași adresă funcționează Centrul Regional de Sănătate Publică Timișoara, parte a Institutului Național de Sănătate Publică.

Iar fostul Institut de Igienă este protejat ca monument istoric, având codul TM-II-m-B-06121. Poate că tocmai acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri la această clădire.

A fost începută pentru lupta împotriva turbării, a fost la un pas să devină maternitate, a devenit apoi un important centru de igienă, medicină preventivă, învățământ și cercetare și, după aproape o sută de ani, continuă să fie dedicată sănătății publice.

O clădire care nu ne vorbește doar despre arhitectura Timișoarei interbelice, ci și despre felul în care orașul a învățat, generație după generație, să aibă grijă de oamenii săi.