Palatul György Dauerbach

La începutul secolului XX, locul pe care astăzi îl cunoaștem drept Piața Victoriei arăta cu totul diferit. Vechile fortificații ale Timișoarei dispăreau treptat, iar orașul se pregătea să se extindă dincolo de zidurile care îi limitaseră dezvoltarea timp de secole.

Pe terenurile eliberate avea să se nască noul centru reprezentativ al Timișoarei, iar pe latura sa vestică începea să prindă contur elegantul Corso.

În această perioadă apare în poveste György Dauerbach, un proprietar funciar și investitor imobiliar înstărit. Documentele de epocă îl menționează în 1908 drept földbirtokos, proprietar funciar, iar în 1911 îl găsim deja consemnat drept proprietar de imobile în Timișoara.

Tocmai în 1911, Dauerbach face o investiție impresionantă. Cumpără de la municipalitate toate cele trei parcele care formau frontul celui de-al doilea cvartal al noului Corso. Terenul măsura 632 de stânjeni pătrați, aproximativ 1.240 m², iar pentru el Dauerbach plătește nu mai puțin de 250.000 de coroane austro-ungare.

Pe acest teren urma să ridice unul dintre cele mai mari palate de raport ale noului centru al Timișoarei.

Pentru proiect îl alege pe László Székely, primul arhitect-șef al orașului și omul al cărui nume avea să rămână legat de unele dintre cele mai frumoase clădiri ale Timișoarei.

La 12 iulie 1911 este emisă autorizația de construire. Planurile dezvăluiau dimensiunea proiectului: viitorul palat urma să cuprindă 29 de apartamente și nu mai puțin de 100 de camere.

Construcția avansează rapid, iar în numai câțiva ani noul palat devine una dintre clădirile reprezentative ale Corso-ului.

Dauerbach nu construise însă doar o locuință luxoasă pentru el. Palatul fusese conceput ca un imobil de raport, o investiție care trebuia să producă venituri din apartamentele închiriate și din spațiile comerciale de la parter.

Iar pentru începutul anilor 1900, clădirea era surprinzător de modernă.

În iunie 1912, Dauerbach primește autorizația pentru instalarea unui lift destinat pasagerilor, iar în luna octombrie a aceluiași an firma Krippner și Száger primește autorizația pentru instalarea unui lift de marfă.

La etaje se mută reprezentanți ai burgheziei timișorene: medici, avocați și comercianți. Printre primii locatari documentați îi întâlnim pe medicul Balázs Emil, avocații Kun Arthur și Szántó Sándor, precum și pe comerciantul Schwarcz József.

La parter, viața era cu totul alta. Aici funcționau magazine și servicii, printre care magazinul de mirodenii și delicatese Olhausen și Kleman, salonul de coafură al lui Birkenheuer Henrik, dar și o farmacie instalată pe colțul nordic al clădirii.

Însă unul dintre spațiile de la parter avea să devină atât de cunoscut, încât numele său va ajunge să eclipseze chiar numele proprietarului palatului.

Cafeneaua și Restaurantul Palace.

În fotografiile și cărțile poștale de epocă, terasa Palace apare chiar în fața clădirii, pe noul Corso al Timișoarei. O carte poștală din 1913, intitulată „Palace Kávéház”, ne arată că localul devenise deja un reper al orașului la foarte puțin timp după ridicarea palatului.

Primul administrator cunoscut al localului a fost Henrik Berger.

Terasa făcea parte din spectacolul promenadei. Existau chiar înțelegeri cu municipalitatea privind ocuparea spațiului exterior cu mese, scaune și parasolare.

Succesul localului pare să-l fi convins chiar pe proprietarul clădirii. În 1914, György Dauerbach cumpără de la Henrik Berger dreptul de folosință asupra cafenelei.

De aici înainte, „Palace” avea să devină un nume cunoscut generațiilor de timișoreni. Restaurantul și cafeneaua erau apreciate inclusiv pentru programele muzicale, iar locul a devenit unul dintre punctele elegante de întâlnire ale orașului.

În timp, oamenii au început să numească întreaga clădire simplu: „Palace”.

Dar dacă ridicăm privirea de la vechea terasă spre etajele clădirii, descoperim o altă poveste. László Székely a conceput un palat monumental în spiritul arhitecturii Secession de la începutul secolului XX, cu parter comercial și trei etaje de locuințe.

Silueta sa este dominată de acoperișurile înalte și de cele trei frontoane cu linii unduite, care îi dau aspectul atât de ușor de recunoscut și astăzi. Fațada ascunde însă detalii pe lângă care putem trece de zeci de ori fără să le observăm. Printre ornamente apar mascaroni, chipuri umane stilizate, elemente geometrice, decorații din ceramică albastră și chiar bufnițe stilizate. În anumite zone ale fațadei putem descoperi și un ansamblu format din două chipuri feminine care încadrează un chip masculin.

Sunt mici detalii care ne amintesc câtă atenție era acordată unei clădiri ridicate în urmă cu mai bine de un secol.

Au venit apoi războaiele, schimbările de regim și naționalizarea. După cel de-Al Doilea Război Mondial, celebrul Restaurant Palace și-a întrerupt activitatea, iar fostul său spațiu a ajuns pentru o perioadă să fie folosit drept depozit.

Abia spre sfârșitul anilor 1960, Palace avea să-și deschidă din nou porțile ca restaurant. Pentru o vreme, aici a funcționat și o sală de jocuri, înainte ca localul să fie din nou închis.

Clădirea însă a rămas. Mai bine de un secol după ce György Dauerbach cumpăra cele trei parcele de pe noul Corso, palatul său continuă să ocupe același loc privilegiat în centrul Timișoarei.

Recent, fațadele au trecut printr-un amplu proces de restaurare, iar ornamentele ascunse ani întregi sub degradări au început din nou să poată fi admirate.

Astăzi, când trecem prin Piața Victoriei, vedem o clădire pe lângă care poate am trecut de sute de ori. Dar în spatele fațadei se află povestea unui oraș care tocmai își dărâma zidurile și își construia un nou centru, a unui proprietar care a investit 250.000 de coroane numai în teren, a unui arhitect care redesena Timișoara și a unei cafenele atât de cunoscute încât, peste generații, oamenii au continuat să-i spună întregului palat după numele ei: Palace!