Uzina Electrică a Timișoarei

În Piața Romanilor nr. 11 se află una dintre clădirile care au marcat decisiv modernizarea Timișoarei. Pe frontonul ei poate fi citit și astăzi anul 1884, anul în care aici a început povestea Uzinei Electrice a orașului și una dintre cele mai spectaculoase transformări urbane ale epocii.

La începutul anilor 1880, Timișoara era încă iluminată în principal cu gaz și petrol. Electricitatea era o tehnologie nouă, urmărită cu interes în marile orașe europene, iar administrația timișoreană a început să analizeze posibilitatea introducerii unui sistem electric de iluminat public. Discuțiile au fost ample, pentru că proiectul presupunea costuri importante, o tehnologie încă nouă și o schimbare radicală pentru oraș.

În cele din urmă, proiectul a fost încredințat companiei Anglo-Austrian Brush Electrical Company Ltd., legată de sistemul dezvoltat de inventatorul american Charles Francis Brush. Presa vremii arată că decizia a fost susținută puternic de administrația locală, printre cei care au sprijinit modernizarea numărându-se primarul János von Török și consilierul Heinrich Christian Baader.

În anul 1884, în cartierul Fabric, în apropierea Begăi, a fost ridicat ansamblul noii Uzine Electrice. Clădirea administrativă istorică, păstrată și astăzi în partea nordică a ansamblului, este descrisă în documentațiile oficiale ca având arhitectură specifică sfârșitului de secol al XIX-lea. În jurul ei se aflau halele tehnice în care erau instalate mașinile, cazanele și dinamurile care urmau să producă energia necesară iluminării orașului.

Instalația inițială era impresionantă pentru acea perioadă. Uzina dispunea de două cazane Lancashire, construite la Manchester, care furnizau abur unei mașini de aproximativ 300 de cai putere. Aceasta punea în mișcare dinamurile care produceau energia electrică.

În sala generatoarelor se aflau cinci dinamuri Brush. Patru dintre ele deserveau cele patru circuite principale ale orașului, iar al cincilea era păstrat ca rezervă în cazul unei defecțiuni.

Prin această centrală au fost alimentate inițial 731 de lămpi electrice, care au înlocuit 470 de lămpi cu gaz și 261 de lămpi cu petrol existente până atunci pe străzile Timișoarei.

Rețeaua electrică însuma aproape 60 de kilometri de conductori, întinși de-a lungul orașului. Cablurile erau montate pe stâlpi de lemn sau fixate pe fațadele clădirilor cu ajutorul izolatorilor de porțelan.

Un detaliu extraordinar pentru acea vreme era sistemul de siguranță al lămpilor. Fiecare corp de iluminat avea două becuri: unul funcționa, iar celălalt era de rezervă. Dacă primul se ardea, sistemul permitea trecerea la cel de-al doilea.

Și economia de energie exista încă din 1884. Până la miezul nopții, lămpile funcționau la intensitate maximă, iar după ora 24:00 iluminatul era redus la aproximativ jumătate din putere.

Primele probe serioase au început în toamna anului 1884. Sistemul a fost testat treptat, mai întâi la putere redusă și apoi la capacitatea completă.

La 1 noiembrie 1884, iluminatul public cu gaz a fost oprit, iar străzile orașului au început să fie iluminate electric. Au urmat însă săptămâni de probe și verificări tehnice, motiv pentru care în sursele istorice apar mai multe date asociate inaugurării.

Documentele municipale folosesc frecvent data de 12 noiembrie 1884, iar alte surse tehnice contemporane menționează începutul iluminatului la 1 noiembrie și recepția definitivă spre sfârșitul lunii noiembrie, începutul lunii decembrie.

Dincolo de diferențele dintre aceste date, cert este că în toamna anului 1884 Timișoara a trecut la un sistem extins și permanent de iluminat public electric, unul dintre cele mai avansate proiecte urbane de acest tip de pe continentul european.

Noua lumină a schimbat complet imaginea orașului după lăsarea întunericului. Zone care înainte erau slab luminate sau chiar rămâneau în întuneric au primit pentru prima dată iluminat electric permanent.

Uzina nu a rămas mult timp doar în administrarea companiei care o construise. La sfârșitul anului 1892, municipalitatea a decis cumpărarea centralei, iar de la 1 ianuarie 1893 aceasta a trecut în administrația orașului.

Între timp, electricitatea începea să pătrundă și în viața de zi cu zi a timișorenilor. Din 1888, energia electrică era furnizată și consumatorilor particulari, iar cererea creștea constant.

Din 1902, Uzina Electrică asigura iluminatul public al Timișoarei, iar în 1904 centrala a început să furnizeze energie și pentru sistemul de tramvaie electrice.

Dezvoltarea orașului a făcut însă ca instalațiile originale să nu mai fie suficiente.

În 1910, sistemului energetic timișorean i s-a adăugat Uzina Hidroelectrică de pe Bega, ale cărei turbine urmau să asigure o mare parte din necesarul de energie al orașului.

În 1912, la vechea Uzină Electrică a fost instalată și prima turbină cu abur.

O nouă etapă majoră de dezvoltare a ansamblului a avut loc între 1926 și 1930. Uzina a fost extinsă considerabil, fiind construite noi hale și instalații tehnice pentru a face față consumului tot mai mare de energie.

Din această perioadă datează și importante lucrări pentru sistemul de răcire al centralei. În apropiere exista un vechi braț al Begăi, iar apa era folosită inclusiv în procesul tehnologic al uzinei.

Memoria locală a păstrat chiar povești despre apa neobișnuit de caldă din zonă, fenomen explicat probabil prin evacuarea apei folosite la răcirea instalațiilor.

Zona din jurul uzinei arăta atunci complet diferit față de prezent. În apropiere exista un vechi bazin de înot, cunoscut la sfârșitul secolului al XIX-lea drept „Katonai Uszoda” – ștrandul militar, iar prin apropiere trecea cândva și o stradă pe care circulase tramvaiul tras de cai.

Pe măsură ce uzina s-a extins, o parte dintre vechile parcele și trasee urbane au fost înglobate în marele ansamblu industrial.

În secolul XX, centrala avea să treacă prin numeroase reorganizări. În 1957, a fost conectată la Sistemul Energetic Național, iar din 1962 a început transformarea sa dintr-o centrală destinată exclusiv producerii energiei electrice într-o centrală de termoficare.

Ansamblul avea să fie cunoscut ulterior și în legătură cu IRET Timișoara și CET Timișoara Centru, păstrându-și însă rolul esențial în istoria energetică a orașului.

Astăzi, privind fațada vechii clădiri administrative și anul 1884 înscris pe fronton, este ușor să trecem pe lângă ea fără să ne imaginăm ce s-a întâmplat aici în urmă cu aproape un secol și jumătate.

În spatele acestor ziduri au funcționat cazanele, mașinile cu abur și dinamurile care au trimis electricitatea prin zeci de kilometri de conductori până la sute de lămpi răspândite pe străzile Timișoarei.

A fost locul din care, într-o toamnă a anului 1884, orașul a început să își lase în urmă nopțile luminate cu gaz și petrol și să intre într-o nouă epocă.

O epocă a electricității.