Palatul Ciobanu

Palatul Ciobanu, este un imobil istoric situat pe Bulevardul Revoluției din 1989, nr. 7, din Timișoara.

Face parte din Ansamblul urban IX, monument istoric sub cod LMI TM-II-a-B-06114.

Clădirea a fost ridicată între 1924 și 1926, pe terenul rămas viran după dărâmarea zidurilor cetății, după planurile arhitectului Mathias Hubert, comanditar fiind avocatul Pompiliu Ciobanu, delegat al Banatului la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, și este considerat ultima construcție realizată în stilul Secession din Timișoara.

Clădirea a fost inițial construită ca o „casă de raport”, un termen care desemna o clădire cu apartamente destinate închirierii, în perioada interbelică aici au funcționat mai multe organizații și instituții, printre care, printre care Federația meseriașilor români, Confederația generală a breslașilor din România, Asociația Debitorilor din Banat, Camera de Muncă din Timișoara, precum și Căminul Reuniunii comercianților, a meseriașilor și industriașilor patroni.

În noiembrie 1944, în cadrul unei consfătuiri convocate de Sever Bocu, în sala festivă a prefecturii Timișoara, a fost discutată problema înființării Universității de Vest. Evenimentul a reunit personalități locale și reprezentanți ai vieții culturale, ecleziastice și politice. Cu această ocazie, avocatul Pompiliu Ciobanu declarat că donează Palatul Ciobanu Universității, în memoria fiului său căzut pe front. Nu este cunoscut dacă donația a avut loc.

Conform lui Radu Ciobanu, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în apartamentul de la etajul întâi al Palatului Ciobanu, care avea opt camere și găzduia anterior locuința și birourile de avocați ale lui Pompiliu Ciobanu și ale fiului său, Silviu Ciobanu, s-a instalat comandantul garnizoanei armatelor sovietice staționate la Timișoara. Familiei Ciobanu i-au rămas doar trei camere: dormitorul, camera de zi și biroul. Ulterior, în contextul naționalizării din timpul regimului comunist, familia a fost evacuată din clădire.

În anii 1970, la parterul clădirii a funcționat restaurantul cu autoservire Semenic. După 1990, spațiul a găzduit un cazinou cu jocuri electronice, iar ulterior a redevenit restaurant.

Deși s-a afirmat ca edificiul i-ar aparține scritorului Radu Ciobanu, nepotul lui Pompiliu Ciobanu, acesta a dezmințit afirmația. El a precizat că, în anii 1990, i-au fost retrocedate spațiile comerciale de la parter și trei apartamente, pe care le-a vândut ulterior, în timp ce restul apartamentelor erau deja în proprietatea foștilor chiriași, prin Legea 112/1995. Retrocedarea acestora ar fi necesitat acționarea în instanță a chiriașilor, lucru pe care scriitorul l-a considerat absurd.

Clădirea a fost reabilitată în anii 2020, însă intervenția a fost criticată în presă, fiind considerată deficitară din punct de vedere al finisajelor.

Conform unei legende locale, strada Hector, care duce spre Bastionul Theresia și pe care se află una dintre laturile palatului, ar fi primit numele de la câinele de vânătoare al familiei Ciobanu. Acesta obișnuia să se plimbe liber prin zonă, locul fiind inițial o fundătură denumită „Fundătura lui Hector”. Scriitorul Radu Ciobanu a confirmat această legendă în cartea sa, Discurs la rațiune, menționând că animalul ar fi fost accidentat mortal de un automobil chiar lângă imobil, iar numele câinelui a rămas asociat cu zona. Aceasta a devenit ulterior stradă odată cu lucrările de reabilitare și străpungere a Bastionului Maria Terezia din anii 1970, păstrându-și numele popular.

Palatul reprezintă o sinteză târzie a Secessionului vienez, păstrând elemente decorative caracteristice începutului de secol XX.

Imobilul are trei etaje și o mansardă, iar pe colț se ridică un turn masiv, cu câte două ferestre. Fațada se remarcă printr-un decor eclectic, iar sub turnul de colț se află două statui realizate de sculptorul Ferdinand Gallas, reprezentând un cioban cu o oaie și o ciobăniță cu un fus în mână. Această temă decorativă a fost interpretată cu dublu sens: ca asumare a identității naționale, fiind prima clădire din Timișoara în care apare motivul țăranului român, dar și ca o trimitere la numele proprietarului, Ciobanu.